Antrenorul și coordonatorul Spartan Training Group Zalău, Cosmin Pașca, a alergat 211 kilometri în aproape 20 de ore. Este o glumă? Nu. E realitatea unui om despre care uneori am impresia că este „extraterestru” datorită voinței sale de fier, a modului în care se antrenează, aleargă, îi antrenează și ajută pe alții, inclusiv pe cei cu nevoi speciale. Zilele trecute, Cosmin a participat la Ultra Balaton, o competiție anuală frumoasă, dar deosebit de grea. Al nostru zălăuan a alergat, repet, 211 kilometri. La naiba, asta este o adevărată luptă pe care cei mai mulți n-o pot câștiga. Cosmin a revenit în țară, deja a dat câteva ture pe Meseș, iar la întoarcere și-a așternut o parte din gândurile despre marea alergare. I-am sugerat să le cuprindă într-o carte. Ar fi o lecție pentru mulți dintre noi.
Cosmin a pornit în marea aventură alături de Szilard Balazs, cel care i-a fost support în această aventură desfășurată parcă pe altă planetă. Știu că și Szilard Balazs are o poveste cu totul și cu totul special. Cine știe, poate într-o zi am să vă povestesc despre el. „Un drum de aproximativ 6 ore, nimic special, doar că vremea se înrăutățea pe măsură ce ne apropiam de destinație. Ajungem cu bine, ne cazăm, facem o scurtă recapitulare a strategiei, pregătim toată alimentația din timpul cursei, după care ne deplasăm să ridicăm kitul de participare. Vânt puternic, ploaie mocănească și destul de frig. Așa ne-a întâmpinat Gigantul Ultra Balaton. Luăm parte la ședința tehnică, mai schimbăm niște mici discuții cu ceilalți compatrioți aflați la concurs, după care ne întoarcem la hotel, servim cina și la somn. Dorm destul de prost, era de așteptat, emoțiile și-au făcut treaba. Ne trezim la ora 5, încerc să mănânc ceva, dar nu prea reușesc, disconfort la stomac, balonare, o dimineață superbă pentru a începe o asemenea cursă”, a povestit Cosmin. A urmat cursa. „În primii 5 km îmi găsesc ritmul, îmi reglez pulsul și încerc să pregătesc psihicul pentru ce urmează. Szilard mă aștepta la kilometrul 20 pentru prima dată, după care ne vedeam din 10 în 10 km. Primii 40 de kiloemtri, nimic special, picioarele răspund bine, psihicul era Ok, alimentația funcționa, eram în grafic. După kilometrul 40 apar primele momente slabe, psihice de data asta. Mă ia cu <<fara chef>> … pfuuu, mai ai încă 4 maratoane. Mă ține așa până la kilometrul 50, unde îmi revin și intrăm din nou în joc. Kilometrul 65: apar probleme infernale cu stomacul, nu mai pot ingera geluri sau electroliți (vreo 3 ore bune) și abia ajung la punctul de întâlnire de la kilometrul 70, unde fac prima oprire la baie…(de ce m-am temut, nu am scapat… diaree, destul de grav). Primele momente de panică se instalează, abandonez planul inițial de suplimentație și încerc să trec doar pe mâncare solidă o bună vreme. Măă temeam rău de dezhidratare, mai ales că am mai avut încă 3 opriri la baie. Orezul și supa de pui, personajele principale din această cursă. Cu aceste alimente mi-am „vindecat” stomacul între km 70 -110. Kilometrul 110: stomacul își revine, cheful de alergare se instalează și de aici pâna la km 160 duc un ritm foarte bun, având în vedere distanța parcursă. Recuperez poziții bune în clasament și ajung inclusiv pe locul 2 la un moment dat. Kilometrul 65: apar probleme foarte mari la ambii tibiali, dureri infernale și e musai să încetinesc considerabil. Ajung la kilometrul 170 unde mă întâlnesc cu Szilard, îi spun că am dureri mari, iar pe lângă asta încep să am frisoane de alea faine. Plec din acel punct cu greu, dar cu decizia de a nu mai trage, pentru că deja era chinul prea mare și îmi era frică să nu pățesc ceva mai grav pe final. Îi comunic la Szilard că nu mă mai interesează clasamentul și că ne concentrăm să ajungem la finish sănătoși. Kilometrul 180: starea mea se înrăutățește, frisoane tot mai mari, stomacul praf, tibialii în pioneze. A fost primul moment când l-am văzut pe Szilard atât de panicat. Instinctul a fost sa îl calmez pe el, pentru că aveam nevoie de o minte limpede lângă mine, nu de una confuză. Așa că pentru prima dată încep un dialog:
– Szilard, da’ tu cum ești? Ai mâncat ceva azi?
– Da, stai liniștit, zi-mi ce sp fac repede…
– Nu te nacăji, stai liniltit, că ajungem la finish și în jerunți.
Moment în care el a schițat un zâmbet, ceea ce aveam eu nevoie în situația aia critică. Am mai luat o lingură de orez, ne-am strâns mâna și am plecat. Kilometrul 201: deja situația era mai calmă, gândul că mai avem doar câțiva kilometri până la final ne face să zâmbim puțin, după care o ultimă strângere de mână și clasicul <<Hai că îi gataaaaa!>>. Kilometrul 211: NU IMI VINE SA CRED!” Am încercat să redau aproape în întregime gândurile lui Cosmin. Nu voiam să îi știrbesc din trăirile din timpul cursei. Cosmin a terminat infernala cursă în 19 ore, 58 de minute și 18 secunde. S-a clasat pe locul V cu cel mai bun timp al unui roman din istoria acestei competiții. „Mulțumesc că ai avut grijă de mine, Szilard, înainte, în timpul și mai ales după cursă. Ai făcut o treabă excepțională. Mulțumesc pentru sfaturile în prealabil despre această competiție, Kurtinecz Brandon și Marius Bercea. Au contat mult. Mulțumesc, Istvan Szokolszky, pentru testele din laborator și sfaturile acordate. Mulțumesc echipei mele – Spartan Training Group Zalău și comunității FT60′ pentru gândurile, încurajările și susținerea voastră. Au contat enorm la tot ceea ce sunt eu azi. Multumesc Pașca Roxana, pentru tot cea ce ești și faci pentru mine și fetele noastre. Tu ești adevarata ultramaratonistă a familiei. Eu am alergat 20 de ore, dar tu faci <asta> zilnic, 24 ore, neîncetat”. Așa a încheiat Cosmin gândul său despre cursa inimaginabilă. Ce pot să mai scriu eu? Nu, sunt convins că acest om nu e de pe Pământ, ci dintr-un loc unde totul este posibil, un punct pe care toți îl avem, dar prea puțini suntem capabili să-l activăm. Felicitări, Cosmin!
Felicitari !!!